sâmbătă, 23 februarie 2013

11.02.2013


Dupa ani de scris, descopar ca nu mai am ce scrie. De fapt, de scris n-am scris niciodata. Am incercat doar. Si nu doar ca am descoperit ca nu mai am ce scrie, ci mai rau, mi se pare penibila chiar si incercarea de a resuscita acest obicei. Caut si aleg cuvintele celor care spun ce am nevoie sa aud la momentul respectiv. Vad si inteleg exact ce vreau, ce pot, ce mi se potriveste intr-un anume prezent. Ma refugiez in talentul altora si ma consolez cu momentele cand ma gasesc pe aceeasi lungime de unda cu un scriitor capabil sa exprime ceea ce eu nu reusesc. 

Ma fascineaza sinceritatea lui Paler. A avut curajul de a-si face cel mai brutal autoportret si de a-l expune in vazul tuturor. Nu si-a iertat nicio greseala, s-a taxat public pentru orice vulnerabilitate, pentru orice defect, pentru orice n-a trait la timp. S-a expus (pre)judecatiilor, fara teama, probabil pentru ca nimeni nu-l putea judeca mai mult decat o facea singur.


Inteleg si simt la fel. Insa vulnerabilitatile pe care le-am lasat la vedere au fost aproape intotdeauna mascate, reformulate, slefuite, pentru a nu parea exact ceea ce sunt. Desi sunt omul extremelor, cand e vorba de a fi judecata, aleg o cale de mijloc. Pentru a nu fi complet condamnata, dar nici apreciata.


Am inceput sa tac prea mult. Tac in fata celor prea prosti, pentru ca nu are rost sa ma/le explic. Tac in fata celor pe care ii admir, pentru a le pretui cuvintele. Tac, ca sa ma aud gandind.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Ce insemna timpul

"Prin Lisa trec rar fiindca nu e simplu sa constati tocmai pe ulitele unde ai copilarit ce inseamna timpul. Constat ca oriunde ma intorc ma izbesc de amintiri ca de un zid. Nucii, praful, muntii, tipetele cocosilor imi par semne dintr-un alfabet pe care nu-l mai stapanesc decat aproximativ. Timpul a intrat parca si in pietre, imbatranindu-le. Si aproape la fiecare pas ma conving ca locul care a reprezentat pentru mine, prin excelenta, starea de securitate sufleteasca se dovedeste cel mai nesigur. Ma invart de colo colo fara noima, incerc sa ma prefac nepasator, dar nu reusesc sa inlatur impresia ca ma aflu, in plina amiaza, foarte aproape de o stare de vis. Port parca o armura ciuruita de rugina prin care toate absentele isi exercita presiunea asupra mea. In cele din urma plec, cu un sentiment confuz, din care nu lipsesc mustrarile de constiinta. Poate, copilaria n-a fost o varsta, ci o alta existenta, mai precis un alt fel de existenta. Un vis din care m-am trezit. Tot ce a urmat a fost viata" - Octavia Paler - Viata ca o corida.