sâmbătă, 23 februarie 2013

11.02.2013


Dupa ani de scris, descopar ca nu mai am ce scrie. De fapt, de scris n-am scris niciodata. Am incercat doar. Si nu doar ca am descoperit ca nu mai am ce scrie, ci mai rau, mi se pare penibila chiar si incercarea de a resuscita acest obicei. Caut si aleg cuvintele celor care spun ce am nevoie sa aud la momentul respectiv. Vad si inteleg exact ce vreau, ce pot, ce mi se potriveste intr-un anume prezent. Ma refugiez in talentul altora si ma consolez cu momentele cand ma gasesc pe aceeasi lungime de unda cu un scriitor capabil sa exprime ceea ce eu nu reusesc. 

Ma fascineaza sinceritatea lui Paler. A avut curajul de a-si face cel mai brutal autoportret si de a-l expune in vazul tuturor. Nu si-a iertat nicio greseala, s-a taxat public pentru orice vulnerabilitate, pentru orice defect, pentru orice n-a trait la timp. S-a expus (pre)judecatiilor, fara teama, probabil pentru ca nimeni nu-l putea judeca mai mult decat o facea singur.


Inteleg si simt la fel. Insa vulnerabilitatile pe care le-am lasat la vedere au fost aproape intotdeauna mascate, reformulate, slefuite, pentru a nu parea exact ceea ce sunt. Desi sunt omul extremelor, cand e vorba de a fi judecata, aleg o cale de mijloc. Pentru a nu fi complet condamnata, dar nici apreciata.


Am inceput sa tac prea mult. Tac in fata celor prea prosti, pentru ca nu are rost sa ma/le explic. Tac in fata celor pe care ii admir, pentru a le pretui cuvintele. Tac, ca sa ma aud gandind.